Oamenii își pun amprente pe suflete cu cuvinte, cu gesturi.
Amprentele rămân în suflet neștiute până când creierul recunoaște emoția unei atitudini, un miros sau un sunet, o pală de vânt. Și ne amintim selectiv, părți din ceea ce s-a întâmplat, memorie afectivă care ne face să devenim sensibili de-a lungul timpului la același gen de emoție. Apoi se confundă în noi ceea ce ne-am dorit la un moment dat cu ceea ce este în fapt un om și pornim spre iluzii pe care creierul le produce pe bandă rulantă. Alunecări în trecut, visări depre viitor, melancolii.
Ceea ce nu s-a împlinit în noi ne duce pe drumuri întortocheate fără a conștientiza că suntem emoție mai mult decât ne place să recunoaștem. Ca și cum emoția ar fi o boală, o ascundem pe după perdele formate din cuvinte reci, din râsete de formă. Ca și cum nu am fi oameni care nu am fi nimic fără emoție.
Dinspre trecut spre viitor, cu emoțiile în piept, în sunet de primăvară, să simțim mirosul prezentului firesc, mai des, mai mult, cu inima deschisă!