Copilul care am fost fiecare dintre noi a primit exact acele experiențe de care avea nevoie ca să crească adultul care am devent între timp. Toate acestea, mai dulci și mai amare, ne-au amprentat personalitatea și, în funcție de alegerile din fiecare moment, ne rămân ca bogății personale, amintiri și resursă.
Vă invit la un exercițiu practic din care să luăm fiecare un strop din copilărie și să-l aducem în prezent, să-l folosim pentru evoluția noastră!
Aveți o fotografie din copilăria voastră la îndemână? Și dacă e nevoie să scotociți prin sertare, căutați una, poate din perioada când aveați 3-4 ani.
Priviți copilul din fotografie, observați cum e îmbrăcat, dacă zâmbește sau nu, cum pare să se simtă? Observați-vă bătăile inimii, ritmul respirației și…tendința de a înceta să mai priviți. Apoi căutați să vă uitați la privirea copilului din fotografie- privirea sa, nu ochii.
Și dacă veți susține privirea lui un timp, măcar un minut jumătate, observând în continuare cum respirați, cum vă bate inima, cum se simte corpul dvs., veți observa cum, din trecut, încet încep să apară gânduri, sentimente, emoții, oameni, locuri, întâmplări. Poate vor fi lacrimi care își vor dori să curgă, poate un râs puternic vă va inunda ființa. Dați voie să fie orice ar fi să fie, simțiți.
Și, dacă ați ajuns să faceți exercițiul până aici, dacă încă nu ați spus că nu e pentru voi, nu a venit momentul, mai faceți un pas și vorbiți-i copilului din fotografie. Spuneți-i ceea ce simțiți, orice ar fi și simțiți ce are și el să spună. De multe ori, când fac acest exercițiu în terapia unu la unu sau de grup, oamenii își duc o mână la piept, sufletul simte să fie îmbrățișat, să trimită îmbrățișarea și copilului care am fost fiecare dintre noi cândva. Unii oameni plâng, alții râd, alții abia schițează câte un gest din care se întrevede vreo emoție. Cu toții însă simțim să mulțumim copilului care am fost pentru tot ceea ce a făcut, pentru că, la fiecare moment, a făcut tot ce putea și știa să facă mai bine, pentru că ne-a format să fim cei de acum!