Să mă scuzați voi cei care chiar înțelegeți și vorbiți chineza, aici folosesc cuvintele ” vorbesc în chineză” doar pentru a arăta ceva ce este cu totul străin, de neînțeles. Aș fi putut foarte bine să mă refer și la limbajul marțienilor, la fel de inteligibil pentru unii dintre noi ca și chineza.
Nici nu știu uneori dacă evoluția ne-a făcut o favoare din toate punctele de vedere, cel puțin în limbaj am devenit o specie mult mai sofisticată decât erau bunicii noștri, dar parcă ne spunem mai puține lucruri din cele care cu adevărat contează și care să mai fie și constructive.
Bunicii noștri cred că vorbeau mai puțin despre sentimente și poate făceau mai multe lucruri care să le demonstreze concret dar, cum nici nu avem o istorie prea lungă în terapia de cuplu, cum nici nu se vehicula dezvoltarea personală atât de mult din simplul motiv că necesitățile de primă urgență erau situate mai la baza piramidei lui Maslow- cui îi mai vine să vorbească de sentimente când ești destul de ocupat să nu mori de foame după un război? – nu ne rămâne decât să ne dăm cu presupusul. Dar cum nici dovezi în sensul că nu existau probleme în paradisul cuplurilor lor nu avem, să lăsăm trecutul să doarmă și să nu visăm la o presupusă simplitate în comunicarea din cuplu ca la o cheie a fericirii.
Înainte de limba chineză apare o altă situație însă – și nu cred că e doar apanajul doamnelor, și domnii au uneori dorința asta secretă: credem că partenerul/partenera este Nostradamus. El trebuie să știe ce vrem și când, să prevadă din timp ce stare vom avea, să ghicească gânduri. N-a făcut asta? Supărare mare. Această așteptare este cu atât mai uimitoare pentru cel care se vede deodată transpus în rolul de ”ghicitor” cu cât în alte timpuri, nu-i așa, ”vă înțelegeați din priviri”.
Poate înțelesul din priviri era un fel mai atent de a citi limbajul corpului celuilalt, o dorință de a-i îndeplini nevoile, pentru că, deh, în starea de ”îndrăgosteală” cam ne dorim să-l vedem pe celălalt fericit. Nu contează, asta a trecut, acum doar celălalt trebuie să fie atent la mine, la nevoile mele și să le ghicească pe cele pe care, exact, ați ghicit, nici nu i le-am spus!
Și așa începe povestea despre ”lipsa comunicării în cuplu” – Făt Frumos și Ileana Cosânzeana se iubesc, vorbesc serios, dar uită că vremea vrăjitoarelor și a magicienilor e pe ducă și așteaptă în continuare ca fiecare dintre ei să aibă un glob de sticlă în care să citească gândurile și dorințele și nevoile celuilalt. Apoi urmează azi o supărare că n-ai ghicit că vreau aia sau că-mi place aialaltă, mâine o frustrare că n-ai ghicit cealaltă, se adună una câte una până la explozie sau implozie.
Explozia de obicei se produce printr-un tumult de reproșuri de tipul ”n-ai făcut, n-ai dres”. Și cum altfel să faci, că doar ai acumulat tot felul de frustrări. Ce-ai putea să faci ele? Că oameni suntem, supuși mecanismului prin care reproducem comportamentele părinților și ale mediului în care am crescut.Că oameni suntem și pe la școli nu prea avem în programă cursuri de comunicare asertivă.
Făt Frumos și Ileana Cosânzeana se află acum în perioada de teste de anduranță – care pe care, cine-i mai rezistent, cine țipă mai tare, care pleacă primul la mama.
Abia după atingerea pragului critic, după ce rămâi așa o vreme pierdut cu ochii-n întrebarea ”s-o fi dus dragostea noastră, floare albastră?”, cei care nu s-au despărțit deja, mai cordial sau mai puțin cordial, caută soluții. Sau încep să vorbească chineza.
Va urma…
Sursă foto:
http://www.fanpop.com/clubs/cinderella-and-prince-charming/images/34525695/title/cinderella-prince-charming-photo