Pe seară, după ce luna și-a scos rochița aurie la plimbare, la Casa Budincii s-au adunat doamnele, la întrunirea lunară a Asociației Prăjiturilor din Comitatul Dulce-Acrișor.
Devenise o obligație pentru orice prăjitură respectabilă să participle la aceste întruniri dacă și-ar fi dorit să mai fie recomandată în Marea Carte a Dulciurilor Bune-Bune. Sigur, nimeni nu preciza clar că dacă lipsești vei fi scos din lista de apariții în următoarea ediție a Cărții, nimeni nu ar fi decăzut moral în așa fel încât măcar să-ți spună în frișcă ce gândește. Dar, pe la blat s-ar fi șușotit, ai fi putut observa bezelele cum chicotesc și totul ar fi putut fi clar în momentul în care, una câte una, membrele Comitetului Director al Asociației și-ar fi ferit privirile, ar fi făcut astfel încât în nici o vitrină să nu mai apară lângă tine. Destul de neplăcut la aceste întălniri era faptul că toate prăjiturile nu mai conteneau să-și laude cremele, să-și afișeze noile glazuri, să se fâțăie pe suporturi noi, glamour. Pe de altă parte, cum să afli ce mai e nou prin lumea oamenilor fără aceste întâlniri?…
Așa se gândea Clătita cu Dulceață în timp ce intra pe ușă, zâmbind și către Tortul cu mere și către Diplomat, poate-poate își vor înmuia compozițiile împreună într-un ceai, într-o zi…Arăta apetisant acest Tort cu mere și nici Diplomat nu era de neglijat.
Clătita își netezi puțin marginile, arse pe alocuri, se așeză pe farfuria sa și aștepta curioasă să înceapă momentul când vor termina cu banalitățile și vor începe discuțiile despre oameni. De fiecare dată, în chip preventiv, ca fiecare prăjitură să știe la ce să se aștepte, ședințele Asocieției se încheiau cu anunțuri despre ciudații aceștia, oamenii, care, până la urmă, desi le dădeau viață, desi le făceau onoarea să le laude și să le mânânce, rămâneau pentru majoritatea prăjiturilor, mistere greu de înțeles.
Îi cunoșteau prea puțin și de fapt nici nu-și băteau stratul superior să-i înțeleagă. Numai Clătita cu Dulceață, desi destul de tradițională în gândire, avea uneori niște frământări în aluat, niște ”curiozități” cum le spuneau oamenii- ea voia să știe de ce fac oamenii unele lucruri, de ce altele nu. Uneori, poate pentru că i se părea că și prăjiturile fac la fel. Dar nu, încă nu era lămurită, nu ar fi putut să bage o margine-n foc că așa este.
-Cine dorește să împărtășească o experiență cu ceilalți? Este cineva care are să ne spună ceva, pentru binele comunității?
Plină de importanță și de cremă de vanilie, Madame Cremșnit cu Zahăr Pudră din Belșug, se adresă publicului prăjituresc.
Timidă, domnișoara Plăcintă cu Brânză și stafide își întinse în sus o margine de care, deh, anii, se agățau. Faptul că bezelele o numeau domnișoară bătrână nu o deranja prea tare pe doamna Plăcintă, ea era mândră că rețeta sa dăinuia peste timp, ba chiar onorată că în multe case unii oameni o numeau ”Pască”.
-Mi s-a întâmplat ceva în aceste zile. Acest fapt ar trebui adus la cunoștință tuturor prăjiturilor care doresc să mai păstreze o urmă de tradiție în comunitatea noastră. Până la urmă, tradițiile sunt cele care ne mențin vii, din ele ne tragem siropul.
Savarina aproape ațipea. Și-ar fi întins blatul pe o farfurie mare, cu șervețel alb dedesubt și ar fi dormit. Doamna Plăcintă părea a fi destul de bună ca somnifer dacă era să te iei după felul monton în care îi curgeau cuvintele.
-În fapt, nu e prima dată când se întâmplă una ca asta, dar- și în acest moment Savarina a tresărit pentru că Doamna Plăcintă a ridicat ușor tonul- dar acum este vorba de un Copil!!
După o pauză de câteva secunde, măsurând din ochi efectul pe care l-au avut vorbele sale asupra audienței, Doamna Plăcintă a binevoit a aduce totuși la cunoștință întâmplarea.
-De obicei copiii nu refuză niciodată ceva dulce. Dar acest copil nu doar că m-a refuzat dar, după ce a mușcat din mine doar o îmbucătură, a pus restul pe farfurie și a GÂNDIT urât cu privire la stafidele din compoziția mea. S-a gândit cu groază la ele, și-a propus să NU MAI MĂNÂNCE NICIODATĂ STAFIDE. Am observat pe limba lui groaza de stafide, i-am simțit intenția de a face orice în viață doar să nu mai primească NICIODATĂ stafide. E drept că bunica lui l—a certat că a pus o bucată din mine, așa mușcată cum eram, înapoi în farfurie. Dar acest copil și-a propus să nu mai mănânce stafide niciodată!!!!
Cu două octave mai sus decât oricare alt discurs, finalul Doamnei Plăcintă a înspăimântat audiența, toată lumea a înțeles că un copil va face orice în viață ca să nu mai primească stafide. Va fi ascultător, va lua note mari, va merge la un serviciu care nu-i place, orice, doar să nu mai primească stafide.
Madame Cremșnit, simțind nevoia să să transmită ceva optimism la încheierea serii, a întrebat, aproape șoptit:
-Cineva de aici îl cunoaște pe acel copil? Știe cineva dacă acest copil ar face orice doar ca să primească pe una dintre noi de aici?
Strat peste strat, învelită elegant în glazura-i de ciocolată, Prăjitura cu banane a chicotit bucuroasă, fără să-și ascundă deloc mândria:
-Desigur că trebuie să știți, acel copil este înebunit să mă primească pe mine, dacă se poate la fiecare masă. Este capabil să învețe mai bine, să se poarte frumos, să facă și ceea ce nu totdeauna îi place, doar să primească o felie din prăjitura aceasta minunată care sunt.
Crema de vanilie a Doamnei Cremșnit tremura de încântare, avea toate motivele să se laude cu o ședință foarte reușită. Așa că își tremură puțin ambele foi, cât să se asigure că zahărul pudră îi stă bine și apoi rosti cu emfază:
-Dragele mele prăjituri, după cum avem ocazia încă o dată să observăm, fiecare om face unele lucruri pentru că dorește să evite stafide și face altele pentru că își dorește prăjitură cu banane și glazură de ciocolată. Cu aceeași putere cu care fuge de prima, aleargă după cealaltă. Suntem deosebit de mândri că noi suntem motivele pentru care ei fug și nu ne interesează dacă fac vreodată ceva fără să-și dorească vreo prăjitură, fără să fugă de stafide sau de altceva. Scopul existenței noastre se justifică, ne putem continua misiunea fără nici o grijă!
Audiența a izbucnit în apluze, Doamna Cremșnit a fost felicitată și astfel șansa ei la următoarele alegeri ale Asociației din Comitatul Dulce-Acrișor, a crescut vizibil.
Numai Clătita cu Dulceață, după ce a salutat timid, s-a furișat pe ușă, nedorindu-și să mai vorbească cu nimeni. O frământa o întrebare:
Fiecare prăjitură se teme că nu va fi mâncată și își dorește să fie lăudată și preparată cât mai des, să fie deliciul cuiva. Și pentru toate astea, se străduie mult. Ce face o prăjitură când nu și-ar mai dori nimic, când de nimic nu se teme. S-a îndreptat spre casă în acea seară gândindu-se cum să întrebe un om cum se simte și ce face când nu fuge de nimic, după nimic.
Evident, aceasta este doar o poveste. Ca orice poveste, are obiceiul să conțină un sâmbure de adevăr, un pic de ficțiune.
Însă, dacă aveți în curând ocazia să vă întâlniți cu Clătita cu Dulceață, înainte de a-I face onoarea să-I lăudați gustul, înainte de a o lăuda și altora, poate veți dori să-i povestiți despre om, despre momentele în care el nu urmărește să fugă de ce nu-i place și nici nu urmărește premii. Ce face omul din simplul motiv că îi place să facă?