Când vrem să ne sfătuim cu cineva e semn că ne căutăm răspunsuri, încercăm să facem alegeri și poate, cu cât mai mare importanță dăm subiectului, cu cât mai personal este acesta, cu cât intuim că decizia ne va influența mai tare, cu atât mai mare ne este nevoia de a afla încă o părere.
Întrebăm sau nu, cerem sau nu un sfat?
Unii oameni întreabă în stâga și-n dreapta- ”Ce să fac?”, ”Ce crezi tu despre asta?”, ”Cum ți pare ție situația asta?”. Oamenii caută confirmări și au curaj să întrebe sau caută confirmări și nu-și asumă ceea ce simțeau deja ca răspuns, în interior. De la sfat la sfadă, când așteptăm să ne spună altcineva ce să facem, pasând lui responsabilitatea, creeăm portița către ”Păi tu mi-ai spus să fac așa, uite ce s-a întâmplat”.
Alți oameni, timizi, neîncrezători, gândindu-se că simpla lor întrebare poate să pară prostească, nu întreabă pe nimeni, nu cer sfaturi, se frământă în interior. Și n-ar fi nimic rău în asta dacă timpul și energia pe care le consumă nu ar putea fi mai simplu investită în acțiuni, în fapte mai degrabă decât în oscilațiile interioare, regrete și frustrări. N-ar fi nimic rău nici dacă, oricâte întrebări interioare am avea, am trece la fapte, ne-am asuma răspunsurile, propria judecată, cu consecințe cu tot, înțelegând că, din mers, din acțiune vom învăța oricum.
De partea cealaltă, a celui care este întrebat, cel căruia i se cere sfatul- părinte, prieten, soț, terapeut- pasul de la sfat la sfadă se face din lipsa de înțelegere a celuilalt, din sentimentul că nu suntem suficient de buni ca să avem o părere sau, dimpotrivă, suntem atât de buni încât deținem adevărul absolut. Când sfatul dat se transformă în mijloc de a hrăni o sete de putere, de control asupra celuilalt, legătura dintre cei doi devine toxică, ca o otravă pentru amândoi.
De la sfat la sfadă pașii îi facem prin neasumare sau orgoliu