Povestea este una dintre primele unelte care hrănește sufletul omului, oferind model de învățare, de percepție asupra vieții. Povestea și personajele ei care trec prin întâmplări mai mult sau mai puțin spectaculoase oferă cadrul potrivit prin care inconștientul nostru primește semințe din care vor crește sentimente, comportamente, atitudini. Povestea, la orice vârstă, spusă sau citită, atinge în noi acele corzi invizibile care vibrează în toată ființa, vindecător.
O poveste frumoasă, terapeutică, despre cum uneori căutăm prea mult ceea ce este deja lângă noi, despre curaj, dar și despre cum fricile sunt uneori chiar un factor de motivație suplimentar dacă asta alegem să facem cu ele.
Autor Raluca Motrescu
Doamna Inspirație
Și dacă scriu, ce? Ce-o să se întâmple? Vor apărea baloane roz, să mă poarte în zbor spre înalte culmi cu cer albastru și triluri divine? Vezi de treaba ta fată, nu interesează pe nimeni ce scrii ! Oamenii își au treburile lor, nu au timp pentru ce mâzgălești tu pe hârtie.
Clara strânse pixul în dinți, în timp ce bretonul îi intra in ochi. Se smulse din dialogul cu sine și își privi chipul pistruiat în oglindă. – O poveste, măcar o poveste, își spuse.
Nom stătea în cadrul ușii și dădea din coadă. Caraghios și cățelul ăsta, cum se legăna pe picioarele scurte în timp ce mergea, cum făcea viraje lătrând, dădea haotic din coadă și se bucura când se întorcea acasă.
Ce prostie și cu seminarul ăsta. De ce îi pusese să scrie o poveste? Cine mai citește așa ceva? Și copiii se plictisesc. Și măcar dacă ar avea inspirație. Însă Inspirația este o doamnă năzuroasă care se arată când vrea ea.
Nom lătră scurt. – Da, cred că e timpul să ieșim, îi spuse. Luă lesa și ieși să plimbe câinele.
Era o dupămasă plăcută, un soare auriu în apus, trotuarul înțesat de lume. Mergea haotic din cauza aglomerației, iar câinele se ținea de ea. Din când în când ridica privirea să se asigure că e acolo.
Sătulă de aglomerația orașului, intră într-un magazin de antichități. Pe rafturi erau înșirate obiecte felurite, ce te trimiteau cu gândul la vremurile lor de glorie, apuse demult. Nu se grăbea si începu să se uite. Un sfeșnic sculptat frumos, cu detaliile șterse pe alocuri, un candelabru cu cristale, ce fusese culmea eleganței odată, câteva piese descompletate de porțelan pictat, iar mai în fundul sălii un pian vechi și deasupra lui un vas albastru translucid ce părea că luminează dinăuntrul său.
-Poți să te uiți la ce vrei și să iei obiectele în mână, dar să nu te uiți în vasul albastru de pe pian.
Se întoarse mirată și văzu un bătrânel mărunt de statură, cu ochelari rotunzi, cămașă și vestă, ceas de buzunar cu lanț, cum se purtau în secolul 19. Avea un zâmbet enigmatic și nu-i inspira încredere, mai ales că nu-l văzuse când intrase în magazin. Acesta o țintui câteva clipe cu privirea, apoi se duse să-și vadă de treburile lui. Nom mârâi scurt.
Clara se uită în jur, n-o atrăgea nimic din toate obiectele acelea, însă dacă moșul tot e în magazie, ce-ar fi să arunce o privire în vasul de pe pian?
***
Se trezi între frunze, încâlcită printre ramuri, ca într-un cuib. Câteva raze de soare îi veneau în ochi. Se strădui să se ridice însă oasele o dureau. Nu-ți amintea cum ajunsese acolo.
-Hei, poți coborâ? Vocea venea de dedesubt și era a unui individ caraghios, îndesat, cu chelie și ochelari cu rame late. Avea în mână un calculator vechi.
-Vin să-ți aduc o scara, continuă. Se dădu jos și privi la omulețul mai scund decât ea.
-Tu cine ești și ce faci cu calculatorul ăla de muzeu?
-Calculez, număr firele de iarbă și frunzele.
-Cum așa, la ce-ți trebuie?
-Păi trebuie să știu, nu apare nimic fără să știu eu în primul rând.
-Și mă contorizezi și pe mine?
-Sigur, doar că tu îmi încurci calculele. Nu știu unde să te număr.
-Atunci nu mă numeri.
-Nu se poate, ai apărut, trebuie să te număr. Dar ce cauți aici?
-Îmi caut inspirația. Trebuie să scriu o poveste.
-N-am auzit de ea și cine are timp de povești? Sunt foarte ocupat cu calculele. Of si ieri au dispărut trei milioane de fire de iarbă și încă nu știu câte frunze. Le-au mâncat vacile. Plus câte frunze ai rupt tu când ai coborât din pom.
Clara izbucni în râs : –Pentru ce calculezi toate astea, la ce îți trebuie?
-Nu ți-am, spus? Trebuie să știu. Câte răsar și câte dispar, spuse omulețul și se afundă în calculele sale.
-Alt ciudat, gândi fata și plecă să-și caute inspirația în altă parte.
O luă pe un drum la întâmplare și merse până când începu să simtă oboseala. Curând auzi undeva în dreapta niște țipete ascuțite, un glas pițigăiat care striga: „-Mai repede, mai repede!” Porni într-acolo și văzu o casă veche de lemn, iar lângă ea un șopron care se parea că intră undeva sub pământ. În jur, erau o mulțime de omuleți care roboteau grabiți.
-Ce faceți aici, întrebă Clara pe unul din ei?
-Lucrăm pentru zgripțuroaică, spuse el, însă nu mai apucă să adauge nimic.
-Cine ești tu? se răsti glasul pițigăiat. Văzu o vrăjitoare mare și grasă, cu nasul ca un cartof. Cu atât mai ciudată îi părea vocea aceea pițigăiată. –Și tu ce stai, treci la treabă!, se răsti ea la omuleț.
-Îmi caut inspirația, zise Clara.
-Aici n-ai s-o găsești! Noi muncim , nu visăm. Alta care umblă după cai verzi pe pereți.
-Ce faci, rămâi să ne ajuți? Avem nevoie de oameni la treburi. Îți dăm tot ce ai nevoie.
-Nu, nu rămân, mă duc să-mi caut inspirația.
-Bine, du-te după himerele tale, dar dacă te răzbate foamea să nu ne cauți.
Clara plecă. Era din ce în ce mai abătută, obosise și i se facuse foame. Îi părea rău că plecase, că se uitase în vasul de pe pian. Acum voia doar să se întoarcă acasă. Își aminti de Nom pe care-l lăsase în magazinul de antichități. De cât timp plecase? Poate cei dragi o caută și sunt îngrijorați. Cufundată în gânduri, nu văzu când ajunse la o casă cochetă, împrejmuită cu o grădină de trandafiri. De undeva de la o fereastră de la etaj se auzea o frumoasă muzică de pian. Se opri să asculte și apoi își zise
–Fie ce-o fi, mă opresc să cer găzduire. Oricum s-a înserat și trebuie să rămân undeva. De altfel aici pare să fie mai bine, față de ciudații care i-am întâlnit.
Sună și la scurt timp auzi pași pe coridor. O bătrână doamnă, intr-o rochie lungă mov, îi deschise.
-Bună seara, îi spuse Clara. Femeia avea părul argintiu prins într-un coc în vârful capului și o înfășișare plăcută. Evident că era stapâna casei.
-Bună seara, îi răspunse doamna, în timp ce afișă un zâmbet care îi lumina fața. Te așteptam, știam că ai să vii.
-Cititți gândurile?
-Oarecum da, știu unele lucruri înainte să se întâmple.
-Atunci știți că îmi caut inspirația, însă acum îmi doresc să ma întorc acasă.
Doamna râse. – Hai înăuntru, să mănânci, să te odihnești și apoi vom vedea.
Intră în casa frumoasă, cu podele lăcuite, cu pereți și perdele albe, unde fiecare lucru era așezat la locul lui. Niciodată mâncarea nu i se păruse mai bună și nu se bucurase mai mult că ajunsese într-o casă. Simți mireasma trandafirilor și inima i se umplu de bucurie.
De la etaj se auzeau din nou acordurile pianului. Urcă și o văzu pe gazdă cântând la pian, aceeași piesă pe care o auzise când a venit. Se opri brusc cu ochii pironiți pe pian, unde se afla un vas albastru translucid care parcă lumina dinăuntrul său. Încremeni cu ochii la el. Doamna se opri și i se adresă cu o voce iritată:
-La ce te uiți? Poți să faci orice, doar să nu te uiți în vasul de pe pian. Oricum nu vei putea pleca până nu mă ajuți să termin piesa pe care ai auzit-o.
-Bine dar,…. eu nu mă pricep la muzică, îngăimă Clara.
-Nu contează, dacă nu terminăm piesa, nu vei putea să pleci. Și oricum nu e garantat că te duce acasă, spuse ea aratând spre frumosul vas albastru. Au mai fost alții inaintea ta, care s-au rătacit. Clara o privea nedumerită, așa că se apucă să-i explice:
-Important este care este cea mai tare dorință din inima ta și cel mai puternic gând din mintea ta. Știi, uneori nu se împacă una cu alta. Una ne dorim din inimă și alta ne spune mintea. Tu ai plecat cu dorința din inimă să-ți găsești inspirația, iar acum te gândești că mai bine nu plecai de acasă. Hmm, a doua condiție ca să poți pleca este să te hotărăști ce vrei cel mai mult. Ce este cel mai important pentru tine. Când inima și mintea îți vor spune același lucru, atunci vei ajunge unde vei dori.
Doamna se ridică de la pian și o pofti afară. Încuie salonul cu cheia și plecă la culcare.
-Poți să te duci să te culci, îi spuse, mâine avem treabă, să găsim cum se termină melodia.
Clara se duse în camera ei, însă în ciuda oboselii, somnul nu se lipea de ea. Ce-o să facă, cât va mai sta aici? Era bine și frumos, însă i se făcuse dor de casă. Ce ciudați întâlnise pe drum și acum femeia asta care nu-i dădea drumul să plece. De unde să știe ea cum se termină melodia? Nici măcar nu-și găsea inspirația să scrie o poveste, iar la muzică nu se pricepea deloc.
Un gând îi încolți în minte: ce-ar fi să fugă? Oricum nu avea cum s-o ajute cu muzica. Dar unde ținea gazda ascunsă cheia? Hmm, periculos lucru, dacă o prindea cotrobăind după cheie, probabil o va închide undeva și nu va mai putea pleca deloc.
-Fie ce-o fi, trebuie să o fac, își zise. Aici nu pot rămâne. Gata, m-am hotarât, vreau acasă!
Porni tiptil pe coridorul luminat doar de razele de lună. O dâră de lumină o conduse către o ușă de la o cameră de serviciu. Dar unde era cheia? O luase doamna cu ea în cameră sau mai rău, dormea cu ea sub pernă?
Cotrobăi prin cămara aceea după vreun indiciu. Nimic deosebit, așa că se apucă să pipăie pereții și dulapurile după vreun semn sau ascunzătoare. Deodata simți un raft că se mișcă, împinse iar dulapul se roti, lăsând la vedere un coridor slab luminat. O scară spirală care ducea… unde?, posibil în salon? Urcă și pipăi o ușă în zid. Hmm, dacă ușa are alarmă și o trezește pe gazdă? Ezită o clipă, însă se gândi că altă șansă nu are, oricum nu știa să termine cântecul. Împinse ușor ușa din perete și intră în salon. Razele de lună intrau prin ferestre, împrăștiind o lumină slabă, iar vasul albastru lumina fascinant din interior, desprins parcă din altă lume.
Se apropie ușor de pian, atrasă irezistibil de lumina vasului albastru. Mintea și inima ei erau fascinate. Prinse vasul în mâini în timp ce nu-și mai lua ochii de la el și rosti din toată inima “Vreau acasă!”
Se simți luată pe sus, târâtă într-un vârtej amețitor, parcă auzea vocea doamnei strigând: –Unde pleci? nu am terminat melodia!. Apoi n-a mai știut nimic.
***
Simți lângă ea ceva ce o trăgea cu încăpățânare de haină, niște colți încleștați care nu voiau sa-i dea drumul. Își veni cu greu în fire și deschise ochii. Nom își ținea dinții încleștați în haina ei, iar deasupra capului văzu fața bătrânelului din magazinul de antichități.
Acesta o privea ingrijorat: -Ce-ai pățit? Doar nu te-ai uitat in vasul de pe pian?
Nu spuse nimic, se adună de jos, luă câinele de lesă și ieși repede pe ușă. Respira bucuroasă aerul înserării, în timp ce Nom se ținea după ea. Ce bine că m-am întors! Aproape alerga pe trotuar, nerăbdătoare să ajungă acasă, să aștearnă pe hârtie povestea prin care trecuse. Da, nu e chiar o poveste banală.
Luă pixul, își suflă bretonul din ochi și se apucă să-și scrie povestea. Doamna Inspirație îi făcu cu ochiul dintr-un colț al camerei. Aaaa și ce tare semăna cu stăpâna casei de unde plecase.