Atunci când ajungem părinți, cei mai mulți dintre noi, și mame și tați, ne întrebăm unde era manualul acela din care ar fi fost bine să citim, să învățăm pe de rost ce-i de făcut cu micuța creatură în fiecare situație. De ce nimeni nu știe exact ce-i de făcut în orice secundă, de ce trebuiesc testate câteva opțiuni înainte de a afla de ce anume are nevoie copilul. Și asta te face să te simți, nu părinte responsabil, ci un fel de ghicitor neîndemânatic. Cu timpul, ajunji să distingi scâncetul de foame de țipătul de durere, strigătul de plictiseală de chiotul de joacă. Și pare să-ți mai vină inima la loc. Până la primul episod de febră, ori la prima răceală. Simptomele capătă dimensiuni de groază, când parcă nu auzi, ca părinte decât variantele cele mai pesimiste, când termometrul este cel mai folosit obiect din casă, medicul este terorizat de cele mai inocente întrebări rostite cu teroare în glas.
Apoi se găsește cineva să-ți spună că ”grijile cresc o dată cu copilul”, iar noi, părinții, dacă nu ne scuturăm la timp, credem asta cu tărie și ajungem astfel să vedem cu ochii, să simțim cu inima, profeția autoîmplinită, grijile ni le creștem singuri, de fapt, cu fiecare zi și an din viață.
Putem crede că grijile cresc, fără să ne dăm seama că noi proiectăm asupra copilului gânduri care îl vor determina să acționeze conform așteptărilor noastre: ne așteptăm să avem probleme pentru care să ne îngrijorăm când ar fi potrivit să diminuăm lanțurile în care stăm noi, dar, și mai trist, în care îi ținem pe copiii noștri. Grijija noastră excesivă îl oprește din a face dezinhibat lucrurile, inconștient, copilul a reținut tiparul mental conform căruia trebuie ”să aibă grijă”. Când ți se spune ție, om mare, ” Ai grijă!” , nu-i așa că te gândești că ceva rău se poate întâmpla? Nu-i nimic rău în a le explica prichindeilor pericolele, doar forma în care o facem e nevoie să fie una în care să nu le inhibăm dezvoltarea armonioasă. În loc să-i spunem:”Ai grijă!” am putea să explicăm: ” Dacă faci acel lucru, se poate întâmpla să…sau se poate întâmpla să…”. Și nu înseamnă că trebuie să lași copilul să se rănească atunci când singur încă nu înțelege care e pericolul. Dar noi nu vom putea fi lângă ei mereu să-i ferim de toate pericolele, nu-i putem ține încuiați în colivie, doar-doar vor fi în siguranță.
Sau am putea să-i încuiem acolo, și vor fi în siguranță, poate. Dar vor fi fericiți? Vor ști să se descurce singuri? Vor ști să deosebească ce-i bine și ce-i rău?