Mecanismele prin care psihicul ne protejează sunt bariere fără de care nu am putea supraviețui; fără de care durerea ne-ar face mai mult rău decât uitarea, idealizarea sau negarea. Dar asta doar o perioadă de timp. De aceea în psihoterapie e nevoie să identificăm care sunt comportamentele care sunt de fapt mecanisme de apărare și care sunt comportamente sănătoase, mai ales când acestea nu sunt evidente și conștientizate. Dependența de alcool spre exemplu – este o manifestare a mecanismelor de apărare, persoana în cauză poate conștientiza sau nu că îi face rău, poate conștientiza sau nu că atunci când bea „acoperă” o durere mai mare decât cea pe care o lasă alcoolul în corp și în relațiile sale, în toată viața sa. Este o durere care altfel nu a putut fi redusă la tăcere altfel.
Gabor Mate, autorul cărții „Pe tărâmul fantomelor întunecate” spune ca întrebarea corectă nu este „De ce adicția?” ci „De ce suferința?”
Nu e ușor însă să accesăm zona aceea a psihicului în care sunt „încuiate” amintiri, experiențe dureroase. Mecanismele de apărare stau de pază. În primul rând e nevoie ca între terapeut și client să se instaleze încrederea, relația dintre cei doi va decide când psihicul clientului este pregătit sa dezvăluie amintirile dureroase. De obicei suferința apare în relație cu cineva, tot într-o relație cu cineva se va vindeca. E nevoie de răbdare și de efort conștient de ambele părți pentru a clădi o relație în care clientul să se simtă în siguranță.
Probabil unul dintre cele mai frecvente mecanisme de apărare, neconștientizate dar utile până la un moment dat, este idealizarea părinților si a copilăriei. Despre nevoia stringentă a psihicului de a apela la acest mecanism de apărare am vorbit aici. Si totuși avem nevoie să accesăm acele amintiri care au produs suferință în copilărie, fără acest lucru cel mult rezolvăm în terapie manifestări de suprafață, iar calitatea vieții clientului se va schimba in sensul dorit doar pe termen scurt. Ceea ce nu e rău dar poate fi insuficient pentru clientul însuși.
Am descoperit în cărțile lui Laurel Parnell despre metode de lucru cu tehnica EMDR, tehnică în care sunt și eu formată, un exercițiu pe care vi-l propun acum.
Exercițiul se numește „Seiful cu amintiri frumoase” și este profund securizant dacă simțiți că deschizând discuții despre relația cu părinții ați ataca ceea ce aveți mai prețios, copilăria. Obișnuim sa ne simțim vinovați doar gândindu-ne în singurătate la suferințele pe care uneori le intuim că provin din copilărie; cu atât mai mult ne poate fi greu să vorbim despre ele, mai ales la începutul unui proces de psihoterapie, mai ales dacă nu suntem implicați încă într-un astfel de proces. De cele mai multe ori am observat la clienții mei că au sentimentul că daca vor povesti despre ce a durut în relația cu părinții vor anula tot ce reprezintă aceasta. Ca și cum cele rele le-ar murdari și pe cele bune. Si atunci, chiar adulți fiind, oamenii simt ca nu mai rămân cu nimic, că pierd totul. Pentru că așa se simte relația cu părinții la începutul vieții noastre cel puțin, ca fiind TOTUL.
Deși întotdeauna bine intenționați, părinții fac greșeli. Întotdeauna fac și greșeli. Toți părinții, chiar și cei care sunt foarte conștienți, chiar si cei care se străduiesc foarte mult să facă totul cât mai bine. Nu pentru că vrem – observați ca vorbesc și despre mine ca părinte, da? – ci pentru că suntem tributari la rândul nostru unui trecut, unei societăți care dictează modele de parenting pentru care nu avem întotdeauna capacitate de a discerne ce e bun și ce nu. Oricât de mult ne dorim să facem numai lucruri bune pentru copiii noștri, facem si lucruri care produc suferință copiilor, în acel moment sau pe termen lung.
Imaginează-ți așadar un seif dintr-un material foarte special, un material impenetrabil. E un seif pe care, ori de câte ori ai nevoie să te gândești sau să vorbești cu cineva despre suferințele din copilăria ta, îl plasezi undeva lângă tine. Acolo unde să-l poți avea la îndemână. Acest seif nu poate fi deschis sau închis decât de tine, doar tu ai cheia, doar atins de tine poate fi mișcat, nimeni altcineva în afara de tine nu are acces la el. Imaginează-ți apoi cum depozitezi în acesta toate lucrurile bune pe care părinții tăi le-au făcut pentru tine, depozitează acolo toate amintirile frumoase pe care le ai din copilăria ta, toate cele pe care ți le amintești conștient dar și cele pe care nu ți le amintești. Închide apoi seiful știind că îl poți deschide oricând, știind ca oricând vrei poți rememora aceste amintiri, toate lucrurile bune pe care părinții tăi le-au făcut și poate încă le mai fac pentru tine.
După acest exercițiu probabil te simți mai pregătit sa „deschizi cutia Pandorei”, să te gândești și la suferințele din relația cu părinții. Eu recomand să faci asta împreuna cu un psihoterapeut sau măcar cu cineva cu care te simți în siguranță chiar dacă nu este un specialist.
Nu uita, cu toții suntem și alb si negru, când descoperim că putem să privim si să vindecăm partea întunecată, ne facem mai luminoși.