Gândurile noastre sunt ca urmele pe care le fac și pașii noștri. Unele sunt idei fugare care abia se fac simțite, ca pașii ușori în nisipul uscat, altele, în nisip umed, cu tărie emise și apăsând din nou și din nou în același loc cu piciorul, lasă urma adâncă pe care valul nu o șterge la fel de ușor. Ca și automatismele pe care le învățăm prin repetiția acelorași mișcări, întocmai la fel ne formăm automatisme în gândire și ne împărțim lumea în care trăim în cutiuțe în care punem concepte prin care ne înțelegem realitatea. Și când viața ne pune într-o situație de rezolvat, căutăm cutița în care am pus ”modelul” de rezolvare și, dacă am găsit că seamănă, rezolvarea vine parcă de la sine, drumul fusese bătătorit pe acolo, fusese învățat. Problemele care cer creativitate în cer o altfel de gândire, dincolo de cutiuțele cu modele, de aceea a învăța să observăm cum gândim și a ne testa și alte noi drumuri ne ajută să ieșim din limite.
Poate că eu sunt subiectivă. Că încă nu am auzit să se ducă cineva la doctor de prea mult bine.
Ieșind însă din rolul terapeutului am observat, și să mă contraziceți dacă nu e așa, că în general oamenii trăiesc parcă mai intens supărarea decât bucuria. Mai intens furia decât iubirea față de cineva sau ceva. Parcă s-ar fi făcut cursuri practice de trăit furia, iar la capitolul iubire doar cursul teoretic. Construim astfel drumuri înegrite, mergem automat pe firul gândului negativ, programele se derulează inconștient în noi, ca și cum am fi un calculator care, o dată pornit, singur nu se oprește. Se bătătorește astfel pasul apăsat zi după zi, gând cu gând, nu știu dacă în direcția dorită atâta timp cât astfel de gânduri sunt cele care ne aduc neliniște, griji.
Unii copii învață timpuriu că dacă își împing un coleg și îl sperie câștigă popularitate mai rapid decât dacă îi împrumută cuiva jucăria lui. Copiii învață din fașă că dacă plâng și fără motiv vor atrage atenția părinților mai curând decât dacă chicotesc sau râd în hohote.
Apoi copiii cresc și află că nu-i frumos să țopăi de bucurie prin casă- se supără vecinii. Află că dacă spui că te simți minunat, asta cuiva i-ar putea stârni invidia- conform acelui nescris principiu românesc “ Să moară și capra vecinului”.
Uneori copiii învață repede cum să-și pună toate aceste măști, masca potrivită pentru a da bine în fiecare context, sau masca aceea care îi protejează cel mai bine. Apoi uită- și mai repede – să le mai dea jos. Și așa ajung adulți și nu mai știu cine sunt cu adevărat, nu mai știu sau nu mai pot să se bucure intens. Nu mai știu sau nu mai pot să se bucure la fel de intens cum o fac când sunt supărați.
Oamenii reușesc cu success să se supere din fel de fel de lucruri- de altfel foarte importante pentru fiecare.Poate pentru alții pot părea uneori că se supără, se înfurie, din lucruri mici, aproape fără motiv. Dar pentru cel în cauză e lucru foarte important și serios.
Ce urme adâncim putem alege cât timp știm de pasul nostru în nisip și cât timp dăm voie omului din noi să-și manifeste conștiența.
Mi-am propus într-o zi să fiu atentă, în timpul unor activități banale, la gândurile mele. Am observat care sunt gândurile toate, iar când au apărut și cele negative m-am întrebat care ar putea fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă ceea ce mintea țesea s-ar întâmpla. Aproape întotdeauna am aflat că răul pe care îl rumegau gândurile nu doar că nu e atât de mare ci chiar că există soluții, chiar unele lucruri puteau deveni mai bune.
Dar asta atunci când am pus reflectorul pe propriile gânduri, când am ales să știu de ele, să îmi aud mintea.
Psihoterapeut Iulia Cruț
Acest articol a fost publicat joi 18 februarie 2016 în Ziarul Evenimentul, la rubrica Sfatul psihologului
http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/lifestyle/urme-pe-nisipul-mintii–217280375.html